| Descriere |
|
Bogăţia unei limbi nu constă în numărul de cuvinte. Adevărata bogăţie consistă totdeauna în locuţiuni, în acele tiparuri neschimbate care se formează în curs de mii de ani şi dau fiecărei limbi o fizionomie proprie... Căci la urma urmelor e indiferent care sunt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gândire de gândire. Un singur cuvânt alăturat cu altul are alt înţeles [...] Această parte netraductibilă a unei limbi (locuţiunea) formează adevărata ei zestre de la moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omeneşti în genere.
Mihai Eminescu
Mai sus s-a vorbit doar în treacăt despre structura proverbului şi zicătorii. Proverbul este o structură bimembră, constând dintr-o constatare ("cine se scoală de dimineaţă") şi o concluzie-apreciere ("departe ajunge"). Proverbul este un raţionament complet, având subiect şi predicat, zicătoarea este o concluzie-apreciere, un raţionament axiomatic ("I-a cântat cucul") dat fără constatarea expusă aparte. Zicătoarea este totul: şi constatarea şi concluzia date într-un membru şi nu în doi (mai concis).
La fel formele compozite maxima, sentinţa, povaţa ş. a. au o structură complexă ca şi proverbul. Se apropie adesea de zicătoare asemănarea.
Proverbele, zicătorile (zicalele) sentinţele, poveţele, maximele, oricare ar fi originile lor (populare sau culte, cărturăreşti) sunt specii morali-zatoare-etice (în ultimă instanţă). De aici pe prim plan se plasează esenţele calitative spirituale - (moral-etice) şi aprecierile date direct (mai rar) şi mai adesea figurativi exprimate poetic cu ajutorul unor figuri cum este alegoria, simbolul, comparaţia, metafora etc. |
Carti / Dictionar de proverbe si zicatori romanesti 