Stire : Cartea saptamanii. Literatura romana veche, intre Bizant si Occident
Stiri / Cartea saptamanii. Literatura romana veche, intre Bizant si Occident Una dintre particularitatile istoriei literaturii romane este modul revolutionar in care s-a petrecut trecerea de la literatura veche - citeste: medievala, renascentista si baroca - la cea moderna. Cu certitudine, anul 1789 a reprezentat peste tot in Europa o "turnanta estetica" (Hans-Robert Jauss), insa la noi schimbarea de paradigma s-a efectuat printr-o masiva renuntare la tot ceea ce fusese, anterior, institutia literaturii, si printr-o la fel de masiva inductie culturala, prin care au fost asimilate idei si forme noi. Scriitorii pasoptisti, cei care au realizat aceasta transformare institutionala, au avut, de aceea, un legitim sentiment de intemeietori, pe care si l-au afirmat nu o data.
Ramasa intr-un con de umbra, literatura veche a trebuit sa astepte sinteza lui N. Cartojan - inceputa in 1940 -, spre a putea fi din nou cuprinsa in toata amploarea ei si spre a-si evidentia legaturile solide cu literaturile inconjuratoare sau cu marile literaturi europene. De asemeni, de-abia Istoria calinesciana a reusit sa cuprinda, intr-o lectura estetica, literatura romana in devenirea ei istorica. Literatura veche a ramas, insa, pe mai departe, o Cenusareasa a istoriei literare, ingropata in neintelegeri si prejudecati.
Unul dintre cercetatorii care, inca din anii ?70, si-au asumat misiunea de a reciti literatura noastra veche, dintr-o perspectiva contemporana si cu ajutorul disciplinelor auxiliare (mentalistica, imagologia, istoria artelor), este Dan Horia Mazilu. Cred ca este de prisos sa enumar aici impresionanta sa bibliografie personala; este suficient sa spun ca opera sa a modificat radical perspectiva asupra Evului de Mijloc romanesc, nu numai la nivel literar si cultural in sens larg, dar si ca perspectiva istoriografica.
Cea mai recenta aparitie editoriala a sa se intituleaza, neutru, Studii de literatura romana veche* si este dedicata unui alt mare savant din domeniu, profesorul G. Mihaila, "cu prilejul implinirii varstei de 75 de ani". In fapt, insa, aceasta culegere de studii nu este o carte "de etapa", adunand contributii intamplatoare, reunite pe baza criteriului tematic. La o lectura atenta, se poate observa ca Dan Horia Mazilu a alcatuit, din studii publicate de-a lungul anilor (in publicatiile de specialitate si in carti), o foarte elocventa istorie tipologica a literaturii romane vechi.
Cartea este structurata in cinci capitole: Un temei obligatoriu - literatura Bisericii, Mereu intelepciunea, Insemnari despre scrisul cronicaresc, Trei carturari si, respectiv, Literatura romana veche - o literatura europeana. Dupa cum se poate observa, Dan Horia Mazilu alcatuieste o panorama a vechii literaturi romanesti, desprinzandu-se din matricea ei formativa - literatura religioasa, teologia crestina si ambientul cultural al Eclesiei Rasaritului -, parcurgand etapa asumarii unui mod de reflectie asupra lumii, nascand apoi (incepand cu jumatatea secolului al XVII-lea si pana in primele decenii ale celui urmator) pe primii ei mari scriitori, spre a se sublima in operele a trei carturari, care prefateaza si justifica asumarea unei dimensiuni culturale europene.
Desigur, sunt lasate deoparte - intrucat se afla in cartile precedente ale autorului - destul de multe fapte si aspecte literare, si chiar o anume perspectiva de ansamblu. Insa decupajul evidentiaza extrem de convingator prezenta unor "varfuri" - in intelesul de performante culturale si literare - in vechea noastra literatura, precum si liniile principale pe care aceasta a evoluat si s-a individualizat, desprinzandu-se din materia comuna a literaturii crestine europene, de nuanta rasariteana, din primul mileniu si din primele secole ale celui de-al doilea, pana la a deveni romana si a intra in contact si dialog cu alte literaturi europene.
Marele merit al cartii de fata consta in aceea ca, desi este alcatuita din studii disparate, furnizeaza o demonstratie convingatoare a unitatii structurale a literaturii noastre in Evul de Mijloc. Departe de a fi o indeletnicire intamplatoare, a unor calugari pierduti in "bezna" manastirilor, scrisul - si edificarea, prin scris, a unei culturi si chiar literaturi (evident, in intelesul vechi al termenului) - a constituit una dintre modalitatile fundamentale prin care s-a exprimat, in istorie, spiritul romanesc. Ba chiar, dupa cum sugereaza autorul, modalitatea principala, odata cu epoca marilor cronicari. Care, nemaiputand face istorie, o scriu.
De asemeni, mi se pare demn de subliniat efortul autorului de a aduna, in jurul actului literar propriu-zis, contextul de gandire si de expresie artistica in care acesta se deruleaza si din care, desigur, se nutreste. Incursiunile in repertoriul de idei al celor vechi, in practicile lor culturale, evidentierea circulatiei unor teme si motive, precum si decupajele din viata cotidiana, realizate pe marginea cronicilor, fac din Studii de literatura romana veche un ghid indispensabil celor care doresc sa inteleaga sensul istoric al evolutiei acesteia. Ca si in celelalte carti ale profesorului, literatura veche nu este interpretata ca un fenomen izolat de celelalte arte si de societate, ci este privit in sincretismul care defineste, peste tot in Europa, literatura creata inainte de modernitate.
Sunt multe pagini splendide in aceasta carte, care, daca nu este o "istorie pe scurt" a vechii noastre literaturi, este o incursiune tipologica in structura ei de adancime. Dan Horia Mazilu nu scrie despre acesti stramosi literari ai scriitorilor de azi cu un condei uscat, de grefier al arhivei literare. Insusindu-si obligatia calinesciana, de a-i supune pe scriitorii de demult examenului si probei de rezistenta a modernitatii, istoricul literar scrie pagini fermecatoare despre Neagoe Basarab, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, dar si despre cronicarii munteni. De un interes aparte se bucura literatura populara - un exercitiu literar care a structurat, vreme de secole, experienta estetica a cititorului obisnuit, in toata Europa - si, nu in ultimul rand, marii carturari: Udriste Nasturel, Dosoftei si Antim Ivireanul. Discursul istoricului literar isi apropriaza, scriind despre acestia din urma, si uneltele scriitorului, conturandu-le portrete emblematice, din care nu lipseste deloc sugestia tragica.
Studii de literatura romana veche propune, de fapt, sub acest titlu neutru, o noua dezbatere pe tema literaturii noastre vechi. Si reia o intrebare: se poate scrie, totusi, o istorie continua a literaturii noastre, care sa urmareasca devenirea spiritului creator romanesc, in spatele succesiunii - uneori, revolutionare - a formelor literare? Unde ne plasam, pana la urma, intre Bizant si Occident?
Sursa: Cronica Romana
Toate Stirile
 |
Trimite unui prieten |